Într-o zi, am fost nevoiți să ne mutăm, cu întreaga familie, într-un alt oraș. Așa am început semestrul într-o altă școală. Orele îmi plăceau, profesorii erau interesanți, așa că eram activă la lecții. Eram mereu pregătită de ore. În schimb, nu eram pregătită să vorbesc cu noii colegi, nu prea știam cum. Așa îmi petreceam pauzele și timpul liber cu nasul în carte. Într-o zi, s-au apropiat de mine Roxana și cu prietenele ei.
– Ce e asta? ,,IQ 84″. Hariki… Murakakami… Ce, asta e carte pentru oameni deștepți?
– De asta ești așa de hâtră? Vezi că de la atâta citit o să îți strici ochii!
– Mai ieși din casă, mai dă-te cu lumea!
– Ea încă se joacă cu păpușele!
Nu înțelegeam de ce au fost atât de răutăcioase! Nu le făcusem nimic. Am decis să nu le bag în seamă, dar răutățile lor au continuat. Într-o zi, la pauza de masă, în cantină, Roxana m-a îmbrâncit și am scăpat peste mine mâncarea. Aveam evaluare imediat după și nici măcar nu puteam să îmi cer voie să merg acasă să mă schimb. La un moment dat, Roxana a avut tupeul să ceară ajutorul meu, să-i dau să copieze. Eu am refuzat.
– Tocilaro! Mămâie!
După ore, m-am oprit în curtea blocului să citesc. Cineva mi-a pus în geantă un absorbant folosit. Într-o altă zi, nu-mi găseam cartea pe care o citeam. La un moment dat, au aruncat niște avioane de hârtie spre mine. Avionul din hârtie era făcut dintr-o pagină a cărții mele. Cartea era împrumutată de la biblioteca școlii. Nu mai voiam să merg la școală. Am început să nu mai fiu atentă la ore. Îmi petreceam zilele, ascunzându-mă în biblioteca școlii, eu și cărțile mele – cei mai buni prieteni. Acolo mă simțeam în siguranță. Într-o zi, în bibliotecă, s-a apropiat de mine un băiat din altă clasă – Gabriel. A început să vorbească cu mine, foarte insistent, îmi dădea tot felul de întrebări despre cărți, literatură. Voia sfaturi și păreri despre diferiți autori. La un moment dat, mi-a propus să ne întâlnim seara, la un suc. Nu știam ce să-i răspund, credeam că glumește, dar eram și foarte rușinată. A zâmbit și mi-a zis că mă va aștepta în curtea școlii, apoi a plecat. Nu știu ce era în capul meu, dar seara am decis să ies din casă. Tremuram de emoții, imaginându-mi prima mea întâlnire cu un băiat. Am ajuns în curtea școlii, îmi tremurau picioarele. Deja speram că s-a răzgândit și nu mai vine, dar Gabriel chiar a venit. Nici nu am reușit să ne salutăm că m-a luat de mână și mi-a zis să mergem să ne plimbăm.
– Ia-ți labele de pe dânsul! Uitați-vă ce face Sfânta Ana! Nu ți-e rușine?! Furi băieții, a?
– Tu crezi că meriți așa un băiat? Cui îi pasă de tine, tocilaro! Du-te acasă, la cărțile tale!
– O să te vadă toată școala așa cum ești!
-Tocilaro!
Voiam să fug departe, să nu văd pe nimeni, să nu mă vadă nimeni… Voiam să nu mai fiu…
Acest film a fost realizat de Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii, cu suportul Plan International